In lumea virtuala intalnesti oameni pe care altfel probabil ca nu ai fi apucat, in compresia timpului, sa ii cunosti.
Asta mi s-a intamplat mie cu Paula si Vespazian Ionesi, doi băcăuani inimosi, urmasi ai unui talentat acuarelist, Vespasian Lungu.
Povestea intalnirii noastre n-am sa v-o impartasesc, in schimb vreau sa va spun despre o colectie minunata de reviste pentru copii, apartinand unei generatii care probabil isi va aminti de ea: "Aventurile echipajului Dox".
Colectia este a lui Vespazian. Astfel incat, cu placere si bunavointa, el a acceptat sa scrie doua randuri pentru blogul Colectionarului, despre aceste reviste ale copilariei sale. Sa-i ascultam povestea, nu inainte de a le spune eu - C, lor - Paulei si lui Vespazian adică, o vorba: Ha!
"Am învățat să citesc la vârsta de cinci ani, odată cu sora mea, Laura - mai mare ca mine cu doi ani. Pentru o imagine a acelei perioade grozave clic aici. Asta se întâmpla în 1964 când, în toată România, circula o spaimă despre oamenii negri care răpeau copii și le luau sângele. Pentru a mă linişti, mama mi-a coborât din pod un cufăr de lemn plin cu cărţi şi m-a pus să citesc nişte fascicule care circulau cu mare succes în perioada interbelică - "Aventurile echipajului Dox" - din care rezulta că negrii nu sunt un pericol. Sigur că eu citeam vitejeşte doar din Abecedar - cărticele respective erau deocamdată prea mult, aşa că mama mi-a explicat ea cum stă treaba cu negrii.
Am explorat acea comoară din cufăr abia peste doi ani când deja prinsesem viteză la lectură... Înainte de a povesti despre "Dox-uri" să nu uităm că asta era pe la sfârșitul anilor ‘60, când televiziunea încă nu-şi începuse goana după senzaţional. În ce lume grozavă am intrat deschizând fasciculele găsite în cufăr! Insule exotice care se numeau Sumatra, Borneo, negri cu fețele vopsite, submarinul Dox care mergea pe sub apă(!!!), grenade cu gaz paralizant... Numele celor din echipaj erau Farrow, George, Plundow, total diferite de prozaicele Ghiță, Costică, Ionică des întâlnite la Costişa. Dar mai important, spiritul justiţiar al echipajului Dox! Era greu să mă hotărăsc dacă eram căpitanul Farrow, tânărul şi curajosul George sau devotatul Peter, drept pentru care eram, pe rând, când unul când altul ...".
Ii multumesc ca de obicei lui Vespazian, de data aceasta pentru randurile de mai sus. Dumnealui stie ca deja eu tin mult la prietenia noastra si poate ar fi de prisos sa mai adaug ceva.
Totusi, motivul pentru care l-am rugat sa-mi spuna mai multe despre Dox este altul: eu sunt generatia Cutezătorii si Arici Pogonici... nici vorba de fascicule (cu submarine ori insule exotice) colectionabile in copilaria mea..
Daca nu este asa, astept de la dumneavoastra argumentul contrar cu privire la factorul colectionabil al cartilor pentru copii, din vremea anilor '70 sau '80. Si nu discut aici despre Pif le chien (care a reusit se pare sa vanda, inclusiv susnumita revista Cutezatorii).
Pe curand,
C.
Asta mi s-a intamplat mie cu Paula si Vespazian Ionesi, doi băcăuani inimosi, urmasi ai unui talentat acuarelist, Vespasian Lungu.
Povestea intalnirii noastre n-am sa v-o impartasesc, in schimb vreau sa va spun despre o colectie minunata de reviste pentru copii, apartinand unei generatii care probabil isi va aminti de ea: "Aventurile echipajului Dox".
Colectia este a lui Vespazian. Astfel incat, cu placere si bunavointa, el a acceptat sa scrie doua randuri pentru blogul Colectionarului, despre aceste reviste ale copilariei sale. Sa-i ascultam povestea, nu inainte de a le spune eu - C, lor - Paulei si lui Vespazian adică, o vorba: Ha!
"Am învățat să citesc la vârsta de cinci ani, odată cu sora mea, Laura - mai mare ca mine cu doi ani. Pentru o imagine a acelei perioade grozave clic aici. Asta se întâmpla în 1964 când, în toată România, circula o spaimă despre oamenii negri care răpeau copii și le luau sângele. Pentru a mă linişti, mama mi-a coborât din pod un cufăr de lemn plin cu cărţi şi m-a pus să citesc nişte fascicule care circulau cu mare succes în perioada interbelică - "Aventurile echipajului Dox" - din care rezulta că negrii nu sunt un pericol. Sigur că eu citeam vitejeşte doar din Abecedar - cărticele respective erau deocamdată prea mult, aşa că mama mi-a explicat ea cum stă treaba cu negrii.
Am explorat acea comoară din cufăr abia peste doi ani când deja prinsesem viteză la lectură... Înainte de a povesti despre "Dox-uri" să nu uităm că asta era pe la sfârșitul anilor ‘60, când televiziunea încă nu-şi începuse goana după senzaţional. În ce lume grozavă am intrat deschizând fasciculele găsite în cufăr! Insule exotice care se numeau Sumatra, Borneo, negri cu fețele vopsite, submarinul Dox care mergea pe sub apă(!!!), grenade cu gaz paralizant... Numele celor din echipaj erau Farrow, George, Plundow, total diferite de prozaicele Ghiță, Costică, Ionică des întâlnite la Costişa. Dar mai important, spiritul justiţiar al echipajului Dox! Era greu să mă hotărăsc dacă eram căpitanul Farrow, tânărul şi curajosul George sau devotatul Peter, drept pentru care eram, pe rând, când unul când altul ...".
Ii multumesc ca de obicei lui Vespazian, de data aceasta pentru randurile de mai sus. Dumnealui stie ca deja eu tin mult la prietenia noastra si poate ar fi de prisos sa mai adaug ceva.
Totusi, motivul pentru care l-am rugat sa-mi spuna mai multe despre Dox este altul: eu sunt generatia Cutezătorii si Arici Pogonici... nici vorba de fascicule (cu submarine ori insule exotice) colectionabile in copilaria mea..
Daca nu este asa, astept de la dumneavoastra argumentul contrar cu privire la factorul colectionabil al cartilor pentru copii, din vremea anilor '70 sau '80. Si nu discut aici despre Pif le chien (care a reusit se pare sa vanda, inclusiv susnumita revista Cutezatorii).
Pe curand,
C.
RSS Feed