Lipsa acută de spaţiu pe calculatorul meu demodat mă forţează de ceva vreme să tot fac ordine în arhiva de documente scanate, scrise, fotografii şi note diverse.  Imi face şi plăcere, nu e vorbă, să răscolesc capitole la care nu m-am mai gândit de mult.  Unul dintre fişiere mi-a readus îm minte câteva proiecte legate de falsuri.

Am fost alături de cel puţin trei artişti plastici, cu sfatul avocaţial şi cu toată bunavoinţa îndrăgostitului de artă, în potenţialul demers al acestora de a demasca necunoaşterea, reaua-voinţă ori prostia unor copiatori, care au lansat în spaţiul public mizerabile imitaţii ale picturilor originale.

Unul dintre cazuri, despre care nu am să vorbesc totuşi acum, pentru că se datorează în fapt confuziei unei case de licitaţii care a indicat greşit autorul a două loturi, rămâne să facă poate obiectul unei alte discuţii, anume al influenţei nefaste pe care "profesionişti" într-ale atribuirii o pot avea asupra  cumpărătorului neavizat.  In orice caz, nu era vorba despre un fals propriu-zis ci despre o atribuire eronată (a se citi nepricepere crasă).

​Celelalte poveşti sunt despre doi pictori pe care îi iubesc mult şi care au fost victimele unor neica nimeni, căci altfel nu îi pot numi pe aceia care încearcă să vândă în mediul palpabil şi cel virtual, pe sume uneori importante, lucrări copiate 100%.  Un supliment al acestei teme va fi povestea unui pictor decedat actualmente, care a lăsat şi planşe nesemnate...

Pe Gheorghe Ciobanu îl admir existenţial, orice o fi însemnând asta pentru voi.  Pentru mine înseamnă că el este atât de pur şi de simplu în inima lui mare, încât desenează ouăle de Paşti colorate gata printre crengile unor copaci generoşi, ori muierea şi mâţa ei, în vatra satului, atârnându-şi rufele între cornul Lunii şi raza Soarelui.  Voi iubitori ai folclorului, trebuie că îl cunoaşteţi pentru că pictura sa naivă este nelipsită de la târgurile de artă populară.  ​Asta dacă nu v-aţi întânit cu Gheorghe Ciobanu în foaierul TNB-ului, unde îl expune uneori iubitorul Caramitru, ori la Institutul Cultural Român din Viena, unde pictorul de asemenea a fost invitat.

​Pe ceilalţi îi las să îl descopere încetinel, în link-ul inclus. ​

Dragi colecţionari de artă plastică contemporană românească, mare rânduială anul ăsta cu expoziţia de primăvară a U.A.P.- ului, în două locuri la mare distanţă unul de altul!

Că ne-am obişnuit de-acuma să mergem şi la Cămin şi la Orizont când vine vorba de Salon şi că lipsa spaţiilor de expunere este notorie e una, dar că mergem frumos înafara Bucureştiului (sub un înşelător îndemn "arta la porţile Bucureştiului") este un pic deplasat.  Care să fie explicaţia - curatorială desigur - nu ştiu (am auzit o vorbă-două, dar le cataloghez drept bârfe şi nu le spun)... Disconfortul este însă profund şi scuzaţi, trăim în secolul supra-vitezei, chiar credeţi că ţinta de audienţă este atinsă?

Cine vizitează în timpul săptămânii acel spaţiu? Colecţionarii?  Iau domniile lor în piept traficul din Bucureştii Noi, ori cel de pe DN1, ca sa ajungă la ţinta artistică?  Puţin probabil.  Iar la sfârşit de săptămână, cine merge acolo? Familiile cu copii mici ori cuplurile tinere şi un picuţ prea leneşe să gonească duminica dus-întors până la Vamă!   Ii invit aşadar pe aceştia (vizitatori obişnuiţi ai Palatelor Brâncoveneşti) să colecţioneze, între două scutece sau două pupături după grilaje ori pe scări.

Să fie clar şi asta: saloanele arată bine la Palate.  Cine are însă drumul bătătorit de ani de zile, merge până la Cămin, nu hăt la "porţi".  Rămânem deci în primăvara aceasta cu o mică sală şi în mod hilar fără Salon.

Cât despre ce am văzut expus la Cămin, daţi dumneavoastră frâu liber imaginaţiei...

Un "co-vizitator", venerabil domn cu baston, a lecturat cu atenţie etichetele sau le-a căutat pe alea lipsă cu o oră înainte de vernisaj, a privit apoi scurt fiecare lucrare în parte şi l-a întrebat în fine pe paznic (ştiţi, nenea ăla care ţine închis când ţi-e lumea mai dragă, pentru că se duce după covrigi sau până la biserică să aprindă lumânări): "Asta e Salon Naţional?!" - iar nenea cu covrigii-lumânările a răspuns doct: "No comments" [sâc!].

Pe mine în schimb m-a bucurat copilăreşte Raoul Sîrbu - o lucrare cu un scaun (din motive pe care unii poate le ştiţi mai demult, că am mai scris vreo două-trei panseuri despre asta).  Mi-au plăcut apoi Casia Csehi, Dan Minea şi fireşte Vasile Pop-Negreşteanu.

De la Palate, vă rog neşte poze pe FB, că n-ajung.

Pe curând,

C.

O. Reer figurează, conform resurselor internet, în lista unui personaj nemţesc care şi-a propus să facă indexul tuturor gravorilor de origine germană. Intrebat dumnealui personajul dacă are şi detalii despre O. Reer răspunsul a fost oablu: cine este?  Păi domnia ta l-ai inclus în lista gravorilor mai noi şi mai vechi.  A, da? răspunse neamţul.  Inseamnă că este, dar nu am alte detalii.

De inscripţiile din josul gravurii - veritabilă căci fu pipăită de data asta fiind fără ramă, spre deosebire de cele două din Charity - ca şi de însemnările de pe spate ce atestau că fusese cândva un cadou de la mulţi prieteni către un altul, fusăi convinsă pe drumul Olteniei, DN7, cam după cârciuma Timpuri vechi (sau "noi"? - nu-mi amintesc) să cumpăr dintr-un depozit prăfuit, imaginea Primăriei din Lingen - foto 1, dreapta.

Semidoct discutând, care ar fi valoarea colecţionabilă  a unei astfel de "opere"?  M-am gândit că ar putea fi istorică, habar nu aveam la acel moment ce reprezintă gravura, însă fiind datată după anii '50, poate ar însemna ceva pentru cineva, undeva şi cândva.  Iar dacă preţul de achiziţie din depozitul nemţesc de vechituri de pe DN7 merită, mai ales că fusese cumpărată ab initio cu mult mai mulți bani, nu las gravura acolo şi pace.  Rămân doar cu riscul înghiţirii unei tone de praf microbian, scotocind printre boarfe.  Si cu bucuria că am trecut prin Lingen, via DN7, în vara frumoasă din poza de mai jos - foto 2, nu acum ci cu vreo 60 de ani în urmă, pe când nu eram nici în plan.​  Concluzia: nu încurajez astfel de achiziţii dar nici nu le desconsideraţi întru totul.

M-am aflat de câteva ori în atelierul Mărgăritei Iuca, o pictoriţă de origine română, emigrată de mult în Paris, persoană cu o educaţie vizuală aparte, fiica întemeietorului Şcolii româneşti de gravură, Simeon Iuca.  Descendentă a boierilor Brătieni, pictoriţa Iuca este o candidă prezenţă în secolul XXI, graseiază plăcut limba română şi, dacă are timp de istorisiri, poţi să-ţi îmbogăţeşti solid cunoştinţele.

Voi avea sper prilejul să scriu mau multe despre vizitele mele în atelierul său, ceea ce voi povesti însă azi este de ce abilitatea recunoaşterii mâinii gravorului, aşa cum am învăţat-o de la pictoriţa Mărgărita Iuca (care şi-a urmărit adeseori tatăl când lucra) m-a ajutat să găsesc mici capodopere la Charity shop. 

Sapi, adânceşti, incizezi, perforezi sau obturezi în piatră, metal ori alte materiale susceptibile să păstreze urma şi iată imaginea în oglindă, într-un fel în care numai Lewis Caroll ar putea să gândească lumea.  Când totul este pe dos îţi trebuie multă îndemânare şi viziune în spaţiu, căci nu poţi garanta rezultatul decât după urma imprimată din clişeu pe suportul final.  Gravura este o tehnică pentru aşi.

Anul care aproape a trecut, am colindat după bunul plac locuri mai mult sau mai puţin obscure iar drumul m-a dus, pentru că acolo locuiesc uneori, la ţară.  Intr-o altă ţară. Călduroasă ţară. Unde mulţi îngheţaţi de ceţurile ce bat dinspre Canalul Mânecii îşi cheltuie cu serenitate pensiile.   Tipologia locală este interesantă, nu numai că limba de origine se vorbeşte fluent peste tot acolo, dar şi obiceiurile sunt prealuate integral, reconstituindu-se largi comunităţi de băutori de Guiness şi pensionare agere de la înotul matinal, care se ocupă de munca în folos caritabil pe lângă biserici, după prânz.

Cam acesta este peisajul demografic în care am găsit, vacanţa ce-a trecut, acolo la ţară cum spuneam, o grozăvie de Charity shop, plin de genţi, curele şi pantofi vintage, obiecte de uz casnic, cărţi, filme, jocuri, covoare, mobilier şi tablouri.  Preţurile, evident, caritabile, câteva monede aici, câteva monede dincolo.

În prima zi m-am uitat prin geam, orarul ca la charity, nişte ore imposibile, în plină căldură fix la mijlocul zilei, încăpăţânarea mea e mare însă, mai ales că... hm... prin geam parcă se zărea ceva interesant atârnat pe un panou.  O ramă baghetă îngustă, rotunjită şi neagră părea că încadrează o gravură.

In ziua ce-a urmat, deja în magazin, am luat la rând cărţile şi filmele, savurându-mi apropierea înceată de o prăpădenie de panou înalt până în tavan (parcă era placa din anii '90 pe care se făcea panotaj la Dalles) plin de rame cu varii poveşti în ele.  Nişte planşe cu plante, un peisaj, două şi da, o gravură.  Mă scuzaţi, după ce am cerut permisiunea să o scot de pe panou, am mirosit-o  (pe furiş, desigur, să nu creadă pistruiata patroneasă a Charity-ului că-s vreo ciudată).  Phaii!  Mirosul acela stătut, mucegai şi vechi!  Eram pe drumul cel bun.  Cum puteam să fac totuşi diferenţa între o veritabilă gravură şi un print?  Geamul - ceţos.  Am întrebat precaut preţul, culmea, era singura lucrare care nu avea ataşată o etichetă din tot ce era atârnat de panou.  Bun. L-am aflat. Era de ordinul monedelor.  Cash, ca la ţară.  N-aveam. Dar începuse să mă gâdile ceva.  Verso-ul, o etichetă mică - nu-mi spunea nimic - dar un cârlig de agăţat promiţător plus cuie mici şi subţirele, imprimate uşor cu rugină pe cartonul de spate.

Pe faţă, titlu şi nume artist - notaţii îngrijite şi caligrafice, dreapta-stânga, cu germana oi vedea io ce-oi face!  Doamna Iuca, ce părere  aveţi?  Semnele, caută semnele dacă nu poţi pipăi să simţi asperităţile.  Vezi cum îţi bate lumina şi vei vedea urmele săpatului ori obstrucţiei canalului în care s-a vărsat cerneala.  Vei putea aprecia astfel şi cam a câta oară s-a turnat în clişeu dacă nu este notat.

Check list-ul bifat aşa încât doamnelor şi domnilor am scurtat discuţia, spunându-i amabilei Charit-ese că aş vrea să cumpăr, dar vin mâine, să-mi pună lucrarea de-o parte împreună cu vreo două cărţi.  Total 13 (treisprezece) eur.  Achiziţionat a treia zi.

Am găsit recent lucrarea Marie Adler, cu opere expuse la Albertina, întemeietoare a grupului de litogravură al artistelor vieneze, "Radierclub", în Viena anilor 1900, la Antiquariat Schleifer, în Austria.  Preţul anticarului este încurajator.  Lucrarea se numeşte "Michaeler-Durchhaus, Wien" (Cca. 1920/1930).

A patra zi Charity-ul a pus în locul Mariei Adler lucrarea lui Tom Waghorn ("British visual artist who was born in 1900. Sold at Bonhams Oxford 'Art & Antiques - Pictures' in 2012. The artist died in 1959") - The Monument - foto supra.  Si cum tocmai mă dusesem să înapoiez una dintre cele două cărţi cumpărate odată cu Marie Adler, am mai cheltuit cîteva monede...

Fără îndoială voi rămâne o vizitatoare ferventă a Charity shop-urilor din ţările calde. Mulţumesc pentru ajutorul dat în documentare doamnei Anca P, colecţionară aflată în an sabatic la Viena.

Pe curând,
​C.

Proiectul Colecţionarul EU a fost în ani sabatici şi realizez că blogging-ul este o chestiune de vocaţie combinată cu ambiţia de a găsi mereu câte ceva de spus pentru tine ca să poată vedea şi alţii.  Este interesant ce ecouri am primit de la voi în aceşti doi ani de ne-scris: Angiolina suscită în continuare interes, submarinul Dox e o adevărată pasiune pentru mulţi, articolele în engleză au fost citite (Escuteo, avem de discutat!).  Pe ici pe colo câte o poveste, ca bunăoară aceea cu sifoanele, îmi trimite înapoi reacţii extrem de măgulitoare.

Cei doi ani au trecut cu prioritizarea altor proiecte şi mai ales cu distilare de timp acordat (extra-familie) doar câtorva oameni care m-au îmbogăţit în continuare sufleteşte: familia Stephănescu-Neagu, a cărei ereditate în imagini locuieşte pe masa mea de lucru, orânduindu-i eu povestea, pictorul Ammar Alnahhas, căruia continui să îi fiu alături de când m-am îndrăgostit de dervişii săi, pictoriţei Măntescu pe care deşi nu apuc să o văd pe cât aş vrea, îi sunt recunoscătoare pentru grija pe care mi-o poartă când sunt nesuferită de la murmur, altor oameni de suflet, mai ales familia Budişteanu, ei doi împreună sau fiecare separat, oricum ar fi prietenii ideali, inteligenţi, calzi şi surâzători, în fine lui Radu şi Anei lui, un pictor şi frumoasa sa muză, care mă năucesc mereu cu vitalitatea lor.  Destul încât scrisul să rămână în planul II ca să nu zic III, cerere există şi am să fac efortul, pentru mine în primul rând.

Primo ictu avem de povestit despre Charity shop-uri, ultima mea găselniţă în ţări cu tradiţie englezească, apoi ar mai fi câteva mici bârfe de salon (Salonul de toamnă nici mai mult nici mai puţin) proiectele S.C.A.R, mobilierul Art Nouveau, de ce m-am îndrăgostit de Samson ori de Gonceariuc, cine mai pictează anotimpuri, de ce îmi place pattern-ul de folclor, fişele unei colecţii, evident traseabilitatea/falsurile - temă despre care continui să mă documentez, o nouă poveste cu scaune sau cum se întâlnesc oamenii care simt la fel, catalogul austriac al unei licitaţii sau care este preţul artei la ei...  In fine, despre motivele pentru care mă enervează feisbucul, dar cât de util îmi este în proiect.

Interesaţi?

Pe curând,

C.

Am amânat ultimul episod al scaunelor dintr-o timiditate care se manifestă pentru prima dată în acest an de blogging.  Am scris fără nici o teamă, asumându-mi propriile păreri, întrucât sunt atât de personale încât nu mi s-a părut nici o clipă deplasat să spun ceea ce gândesc.  Regula a fost simplă şi cui nu i-a plăcut, a fost invitatul meu să nu mă urmărească.  Acest ultim episod însă ţinteşte un pic prea sus şi mi-am luat răgazul să cercetez mai îndeaproape opera celor doi pictori despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Precizare: cele două imagini care însoţesc postarea de astăzi sunt reproduse, prima cu acordul expres al proprietarului lucrării, aflată în colecţie particulară şi cu acordul expres al pictorului - cea de-a doua.

Nu voi comenta foarte mult despre pictorul Spiru Chintilă, prezent mereu în casele de licitaţii autohtone.  I-am găsit scaunul pe cel mai banal perete pe care vi-l puteţi închipui şi întrebând despre istoria achiziţiei mi s-a spus, în cel mai incult mod "l-am cumpărat pentru că e vesel".  Declaraţie pe care nici măcar nu am putut să o contrazic.
Trecut şi prin şcoala lui Ressu, Spiru Chintilă a preluat pesemne o anumită ordine a compoziţiei. Iar disciplina cromatică din seria naturilor statice pe care le-am văzut prin intermediul Artdinex şi în alte colecţii este într-adevăr dătătoare de bună dispoziţie.
Pentru că interioarele însă nu sunt lucrări prea curente, nici la Spiru Chintilă, nici la alţi pictori, bucuria descoperirii acestei frumoase picturi a fost cu atât mai mare.  Spre deosebire de celelalte naturi statice, cu care coincide prin obiectele din compoziţie: fructele, ceainicul, masa acoperită, tabloul a cărui imagine o reproduc într-un detaliu alăturat, are şi un scaun, acela care face oricând legătura între casa pictorului şi casa mea.  A stat un musafir stingher acolo, s-a cocoţat o mâţă, s-a aşezat un copil ori însuşi pictorul.  E scaunul lui, e parte din lumea sa, este ceea ce intim niciodată nu voi putea trăi, căci nu voi fi avut şansa de a-l cunoaşte pe el, creatorul Interiorului cu scaun arcuit.  Un tablou de excepţie, legătură nevăzută între studiu (natură statică) şi interior.  Lucrare a cărei veselie cromatică a fost iată, percepută şi de un spirit needucat artistic dar a cărui valoare inclusiv timpul o va argumenta mai bine decât o pot face eu acum.

In fine, timiditatea ultimului articol al anului, îndelung gândit prin prisma apropierii de oameni de un anumit calibru, vi se dezvăluie şi dumneavoastră, căci ajung la Zamfir Dumitrescu.  Un pictor despre care am avut reţineri în a scrie.  Si nu am facut-o până azi, întrebând mai întâi două lucruri esenţiale.  Primul răspuns l-am primit de la însuşi artistul; acesta mi-a permis să scriu şi să distribui pe acest blog imaginea uneia dintre picturile sale, "Scaun". A doua întrebare a primit răspuns după o discuţie cu doamna F.T, colecţionar.  Dânsa mi-a confirmat că pictorul cu talent recunoscut este un om plăcut, cald, un minunat prieten şi ca are acea înţelegere pentru iubitorul de artă, chiar dacă nu îl cunoaşte personal.  
Vorba aceea, dacă m-am lămurit, să scriu!  Ei bine, nu!  Am realizat, căutând, citind, că defapt nici nu pot să scriu eu despre aşa un om... este în primul rând pictorul cel care, prin puterea personalităţii sale complexe s-a descris cel mai bine.  Si am să vă dau atunci doar câteva repere.
Ca să îl înţelegeţi pe Zamfir Dumitrescu, nu uitaţi cariera sa de profesor, dar mai ales aflaţi că pictorul scrie scurte note, cu un talent descriptiv minunat, povestind din viaţa şi din istoria sa, ori schiţând în cuvinte bunele sale amintiri cu profesorul geniu Baba şi primul său îndrumător la Arte, Kraus.