Cei doi ani au trecut cu prioritizarea altor proiecte şi mai ales cu distilare de timp acordat (extra-familie) doar câtorva oameni care m-au îmbogăţit în continuare sufleteşte: familia Stephănescu-Neagu, a cărei ereditate în imagini locuieşte pe masa mea de lucru, orânduindu-i eu povestea, pictorul Ammar Alnahhas, căruia continui să îi fiu alături de când m-am îndrăgostit de dervişii săi, pictoriţei Măntescu pe care deşi nu apuc să o văd pe cât aş vrea, îi sunt recunoscătoare pentru grija pe care mi-o poartă când sunt nesuferită de la murmur, altor oameni de suflet, mai ales familia Budişteanu, ei doi împreună sau fiecare separat, oricum ar fi prietenii ideali, inteligenţi, calzi şi surâzători, în fine lui Radu şi Anei lui, un pictor şi frumoasa sa muză, care mă năucesc mereu cu vitalitatea lor. Destul încât scrisul să rămână în planul II ca să nu zic III, cerere există şi am să fac efortul, pentru mine în primul rând.
Primo ictu avem de povestit despre Charity shop-uri, ultima mea găselniţă în ţări cu tradiţie englezească, apoi ar mai fi câteva mici bârfe de salon (Salonul de toamnă nici mai mult nici mai puţin) proiectele S.C.A.R, mobilierul Art Nouveau, de ce m-am îndrăgostit de Samson ori de Gonceariuc, cine mai pictează anotimpuri, de ce îmi place pattern-ul de folclor, fişele unei colecţii, evident traseabilitatea/falsurile - temă despre care continui să mă documentez, o nouă poveste cu scaune sau cum se întâlnesc oamenii care simt la fel, catalogul austriac al unei licitaţii sau care este preţul artei la ei... In fine, despre motivele pentru care mă enervează feisbucul, dar cât de util îmi este în proiect.
Interesaţi?
Pe curând,
C.