Pe o piata saturata de obiecte colectionabile, tinta predilecta a comerciantilor de arta este colectionarul.
Cum este el recunoscut de catre vanzatori, cum i se castiga bunavointa ori dimpotriva, daca este un profan, cum i se cultiva interesul, sunt toate acestea taine bine pazite.
In cele de mai jos va voi da indicii despre tipologia colectionarului: aveti in fata dumneavoastra un colectionar prin traditie, unul prin mimetism, unul de bani gata ori pe insusi Mecena?

In ultima licitatie de pictura de la Artmark, printre lucrari a fost si turcul chior al lui Camil Ressu, cu un pret estimat intre 12.500 si 18.00 eur, adjudecat la prima strigare cu 12.500 eur.  In schimb s-a licitat peste pretul maxim estimat, cu inca 1.000 eur, un drum de tara, acelasi pictor, Camil Ressu.
Fara a avea pretentii de connaiseeur, pot numai sa spun ca, in opinia mea, turcul chior este mult subestimat (ferice de cine l-a cumparat) iar drumul de tara isi justifica la limita pretul cu care a fost achizitionat si asta numai pentru ca este vorba despre Camil Ressu.
Discutia pe care vreau sa o fac aici este daca intr-adevar acel pret minim, de 12.500 eur a fost aruncat de catre cineva la intamplare.  De ce prima strigare?  De ce nu s-a licitat?

Daca analizam pictura indeaproape, aceasta are o expresivitate socanta.  Cu un ochi inchis, bolnav, orb, in celalalt personajul isi concentreaza intreaga personalitate. Caftanul ponosit, intr-un maro rece ca zatul cafelei la nisip, pozitia "inchisa" a mainilor si a picioarelor personajului, masa goala la care sta, dar mai ales, revin, privirea aspra cu care te intampina turcul, nu au nimic frumos, nimic atragator.  Vrei totusi sa stai de vorba cu el, sa fii langa el la masa, pe scaunul neocupat.  Terasa deschisa in fata careia vei sta se pierde in peisajul ondulat al dealurilor, cu geamia, maslinii si casele satului.

Ar putea fi cumparata o astfel de lucrare la intamplare?  Raspunsul cert este nu; o astfel de pictura nu isi poate avea locul decat in colectia unui cunoscator.

Colectionarul de bani gata va alege lucrari simple, vizual armonice, banale, "usoare".
El a licitat pentru dumul de tara pentru ca: (1) e Ressu; (2) e clasic si corect cromatic - drum cu punct de fuga, umbra-lumina aplicate "ca la carte"; (3) are copaci maiestuosi si un peisaj "de acasa", cu acoperisuri cu olane rosii. Comoda asadar din punct de vedere estetic, o astfel de lucrare nu iti pune intrebari existentiale.

Ceea ce greseste in general colectionarul de bani gata (intrucat el nu are flerul colectionarului traditional care sa ii permita sa vada ciclul de minim 50-60 de ani al unui bun) este in primul rand alegerea palierului pe care liciteaza - intra pe piata tablourilor, fara a-i intelege subtilitatile; apoi ca se lasa tarat in competitia cu adrenalina a "ofertarii" - cu alte cuvinte nu stie cand trebuie sa se opreasca; in fine, are o intelegere minima asupra investitiei insasi - isi doreste sa aiba capitalul in siguranta, dar obtine efectul contrar si isi va irosi incet si sigur, cel putin 10 ani, averea (dupa aceea, incepe sa inteleaga).

Cat de multa nevoie are insa piata de astfel de colectionari?
Ei sunt, fara indoiala, o realitate si sunt printre cele mai curtate personaje.  Vanzatorul de arta isi doreste noi averi in portofoliu, mizand pe faptul ca acesti viitori colectionari, desi initial totalmente neinstruiti, cumparand dupa ureche ori sfatuiti prost, vor ajunge intr-un interval de timp rezonabil (10, 15 ani) sa intre in piata ca si cumparatori, daca nu avizati, cel putin mai atenti la tranzactionare.  Iar mai atenti la tranzactionare inseamna lucrarile atipice, incomode, care te fac sa intorci din nou si din nou privirea spre ele si sa descoperi o alta nuanta.  Acestea vor atrage marile capitaluri.

Iata raspunsurile la intrebarile de mai sus. Cunoscatorii sunt putini, motiv pentru care tabloul lui Ressu, intitulat de casa de licitatie "Clientul fidel" ("Turcul chior" ori insasi numele lui cred ca i-ar fi spus mai degraba pictorul Ressu) a fost adjudecat practic fara licitare.

Si voi si eu, cand o sa il intalnim pe turc, o sa avem o lunga discutie (pana atunci, ne putem cufunda privirile, eventual, in peisajul din spatele propriei ferestre).

In episodul (2) al acestei istorii, o sa aleg o pictura neadjudecata, aflata inca in portofoliul Casei de licitatii Grimberg, lucrare listata pentru un pret extrem de rezonabil. Tablou pentru bugete mai mici, prin analiza caruia vreau sa demonstrez aceeasi teza, a prea putinei instruiri a celor nou intrati in piata de arta, colectionarii de bani gata.  Si sa schimb, daca se poate, cate ceva.

Pe curand,

C.

Colectii interesante, stupide sau compulsive, ele fac parte din realitatea noastra si le voi dedica aici cateva randuri, mai mult pentru a oferi tabloul complet al fenomenului "colectionarilor".

S-o spun de la inceput: nu am de gand sa fiu un personaj dragut si ingaduitor.  Daca vreau o nota de bonomie, o sa o simtiti din ton.

"Minunate" adunaturi de obiecte inutile, cvasibunuri decorative sunt prezente in casele oamenilor; rau e cand apar si in public sub denumiri si descrieri mirobolante.  Li se alatura o sintagma notorie si se incearca tranzactionarea lor.

Cel mai la indemana exemplu care imi vine in minte este o licitatie la care am mai facut trimitere, cu prilejul insignelor (FreaKollection I - Interesantii).  Ce-si zice el tot romanul si pesemne si casele de licitatii:  daca e din epoca de aur, se vinde.

Sigur, in cazul marketingului de la vanzatorii profesionisti exista o doza de bun-simt, astfel incat sunt selectate, in principiu, obiectele care au cat de cat un potential.  Cum ar fi, pentru licitatia despre care va poveseam: picturi si afise tematice,  revistele Times din '48 si '66 cu portretele liderilor comunisti ori cadouri prin ele insele valoaroase (ca porumbitele din imagine, daruite cu doi ani inaintea caderii Sahului Iranului, de catre acesta, sotilor Ceausescu - adjudecate cu 7.500 eur).

In mod evident au ramas insa neadjudecate, in aceeasi licitatie, "Cosmetica la domiciliu", permisul de pescuit al lui Manea Manescu, discuri-omagiu ori portrete fotografice ale liderilor comunisti stalinisti.  Problema lor, am spune.

Este si problema noastra, dar din alta perspectiva.  Suntem asaltati de astfel de obiecte, care numai valoarea documentara (de alta natura nici nu mai poate fi vorba) nu au.

Daca pestele de sticla in "degrade", omniprezent pe vechile televizoare alb-negru ale romanilor, ar putea sa isi gaseasca locul intr-o istorie a kitch-ului comunist - din cate imi amintesc chiar a fost inclus intr-o astfel de expozitie, in urma cu cativa ani, la Muzeul de Istorie, dobandind astfel valoare documentara - cu siguranta sunt zeci de alte obiecte care nu au nici un fel de potential, sunt pur si simplu stupide.
Aruncati-le!

Pe curand,

C.

Micul cumparator va merge cel mai adesea in pietele de vechituri si va cauta obligatoriu in traseul sau magazinele de antichitati.
Un nivel mai sus si va face si cautari in mediul on-line.

Asa cum spuneam in ultima discutie pe care am avut-o legata de anticariate, atmosfera magazinului favorit are un cuvant imporant de spus in fidelizarea clientelei.
Daca primirea pe care ti-o face Anticariat Unu din Bucuresti este de trei stele C. (ale mele, ale Colectionarului) nu acelasi lucru pot sa il spun despre platforma lor on-line.

General vorbind, pentru a mentine o astfel de interfata munca trebuie sa fie constanta. Daca nu am timp sa merg, indiferent la ce magazin, ar trebui sa pot intra pe site si sa gasesc in timp real marfa pe care o caut.
Programele de gestionare a stocurilor si legarea de interfata on-line sunt pesemne o chestiune mai tehnica, asa incat, de cele mai multe ori, site-urile anticariatelor nu sunt aduse la zi.  Acesta este totusi cel mai fericit caz (ca sa ii lamuresc si pe cei din Academiei, este situatia lor).

La polul total opus sunt magazine de antichitati care afiseaza produse inexistente sau care nu le apartin.
Este o diferenta intre cele doua tipuri de produse, primele, cele inexistente sunt in general machetele pe care web-designerul le-a avut la dispozitie din baze de date free si le-a pus pe site ca sa arate bine (le veti deosebi prin perfectiunea scharfului fata de celelalte fotografii) dar care nu vor fi gasite "fizic" in nici un magazin; in schimb, produsele care nu le apartin sunt copii de imagini ale marfurilor aflate pe rafturile concurentei (asadar fotografia pare facuta in magazinul meu, ea insa este preluata fara nici un fel de compasiune legala, de la anticarul din Piata Ovidiu).  Nu o sa intru mai mult in aceasta dezbatere care, oricat m-ar tenta, nu face obiectul acestui articol.

Cel mai prost stau anticariatele dichisite in fapt dar cu o interfata jalnica atunci cand vine vorba de on-line.  Aici fie achizitorul nu are perceptia vremurilor, fie a intrat pe mana amatorilor.  In cazul lor, afacerea are de pierdut; dupa o vizita virtuala, nu ma mai duc la magazin.  Am intalnit deseori aceasta situatie la anticariatele care nu se gasesc in orasul meu, distanta geografica trimitandu-ma, prevenitor, la google.  As fi vrut sa revizitez acele magazine, insa decrepitudinea ori falsitatea platformei lor on-line mi-au redirectionat plimbarile de achizitii.

In fine, neajunsul la care se expune cumparatorul pentru orice fel de antichitate prezentata bine si corect sau total esuat pe internet, este ca nu va beneficia de o mica marja de negociere, avantaj al vizitelor fidelizate la anticarul favorit.

Concluzionand, sunt cateva aspecte:
- platformele on-line ale anticariatelor nu reprezinta decat o sursa orientativa asupra obiectelor pe care le gasiti;
- imaginile de pe aceste site-uri trebuie analizate din perspectiva apartentei lor la macheta designerului de web sau a magazinului respectiv;
- preturile sunt intr-o mica masura negociabile, dar niciodata on-line.

Pe curand,

C.

Nota asupra imaginii:  Anticariat Unu - Bucuresti, fotografie preluata de pe blogul Edgar Hauster.

Micul cumparator va merge cel mai adesea in pietele de vechituri si va cauta obligatoriu in traseul sau magazinele de antichitati.
Un nivel mai sus si va face si cautari in mediul on-line.

Atmosfera magazinelor de antichitati este inconfundabila.  De cele mai multe ori poti asculta in surdina muzica simfonica sau arii de opera, in timp ce rasfoiesti cate un catalog si porti o discutie  cu anticarul tau favorit.  Ambianta ajuta relatiei in trei intre propietarul unui bun, achizitor acestuia si cumparator.  Legatura se stabileste in timp si ca orice relatie de durata, sfarseste prin a fi, de cele mai multe ori, profitabila tuturor.
Am fost intotdeauna adept al fidelizarii, indiferent ca aceasta se refera la marca de apa minerala pe care o consum ori negustorul cu care imi place sa schimb doua vorbe.
Este o lectie pe care am invatat-o in copilarie.

Achizitorul este un personaj pe care l-am cunoscut in urma cu ceva ani, in mahala.  Imi petreceam uneori dupa-amiezele de dupa scoala in apartamentul vast al doamnei S, astazi trecuta demult in nefiinta, si ea, gracila aparitie si soricarul ei pe nume "X".
Doamna S, venita dupa 1900 in Bucuresti dintr-o zona a Muscelului, ca tanara studenta la litere fusese una dintre iubitele lui Mircea Eliade.  Istoria acestui amor, pe care imi pare rau ca nu mi-o mai amintesc in amanunte, era consemnata pe fila de garda a uneia dintre editiile tarzii ale lui Maytreyi, de insasi mana scriitorului.
Eram fascinata de personalitatea si povestile tineretii doamnei S si, dobandind la randu-mi increderea ei, aveam libertatea copilului de a umbla prin toata casa.  Ii stiam rostul, ii stiam vizitatorii.  In acest mic univers, ma inspaimanta oarecum un personaj masculin, care se uita chioras la mine de cate ori venea si ii deshideam eu usa.
Era Achizitorul.
Politicos, vazand febletea doamnei pentru mine, nu facea nici un fel de comentariu, iar eu, mai mult infricosata in fata tacerii lui inghetate, ma refugiam acasa.  Totusi au fost intalniri la care am asistat. Se negociau diverse bunuri din casa doamnei S, impovarata pesemne de cheltuielile unei case mari, ramase atat de pustie dupa moartea sotului, a copilului...
Au plecat rand cu rand din acea casa cartile "doctorului",  mobilierul sufrageriei, lampile de Murano, obiectele decorative.
Nicicand insa doamna S nu purta discutii inafara casei sale ori cu mai multe persoane din aceeasi bransa (a anticarilor).  Unicul ei vizitator pentru achizitii era personajul de care v-am povestit mai sus.
Am inteles ulterior valoarea unei astfel de relatii.  In fond era trainica, discreta, punctuala.
Proprietarul se simtea in siguranta, nu era sub riscul pradaciunilor, iar el, Achizitorul, avea credite in alb la intreaga generatie octogenara a unui vechi cartier bucurestean.

Acelasi tip de fidelizare se creeaza si in magazinele de antichitati in ceea ce ii priveste pe cumparatori.
Rolul Achizitorului este aici de a-si plasa la randu-i marfurile acelei clientele avizate (a se citi "colectionari") carora le cunoaste deja (daca isi cunoaste comertul) gusturile si interesele.
La randu-le, colectionarii se bazeaza pe achizitori, intrucat de cele mai multe ori, sunt quasi-anonimi si cer discretia celor care scotocesc pentru ei.  In plus, ei nu au timp sa dezvolte relatia directa cu proprietarul si trebuie sa se increada in ochile si urechile altuia.  Ori, voiajand de al un anticar la altul nu poti avea siguranta bunului pe care il cumperi... iar pretul este de cele mai multe ori mare si nu ai nevoie de gauri negre in buget.

Vom avea curand prilejul sa facem si cateva aprecieri asupra anticariatelor bucurestene ori de-aiurea.

Pe curand,

C.

Colectii interesante, stupide sau compulsive, ele fac parte din realitatea noastra si le voi dedica aici cateva randuri, mai mult pentru a oferi tabloul complet al fenomenului "colectionarilor".

In mod optimist voi incepe cu o categorie de persoane cel putin interesanta.  Sunt cei care aduna obiecte a caror valoare in sine nu este neaparat mare, dar care, puse laolalta si adaugandu-li-se vechimea, culoarea (in sens metaforic) ineditul si pasiunea cu care au fost alaturate, creeaza o colectie.
In cazul acestor colectionari, ei nu isi vor putea "tranzactiona" obiectele decat in masura in care acestea au realmente o valoare si numai catre/alaturi de alte persoane legate simbiotic (prin acelasi tip de colectionare).
Unica valoare - si deloc neimportanta - a acestor colectii poate fi una documentara, iar aici depinde foarte mult de priceperea celui care aduna daca va sti sa imprime aceasta nota obiectelor pe care le strangea.

Sa va dau cateva exemple.

Una dintre cele mai frumoase pasiuni pe care le-am intalnit in mediul on-line este o freak-colectie de insigne, a lui "yocollector".  Acum nu stiu sa va spun in ce masura ce este postat acolo este si real, dar daca aceasta adunare de insigne este atat de vasta (obiectele provin din foarte multe tari) pe cat arata slide-urile lui "yo", colectia are meritul de a iesi in evidenta si a a detine un loc pe podiumul Freakollection I - Interesantii.
Ceea ce face bun "yo" este ca pune temelia unei documentari interesante a locurilor si vremurilor.  Si mai captivant va deveni in momentul in care isi va gasi cu adevarat directia, cu alte cuvinte va sti sa aleaga creme de la creme din colectia sa (insigne care ilustreaza anumite evenimente de rezonanta ori care apartin anumitor organizatii si ilustreaza momente cheie din existenta acestora) si sa-si insoteasca exponatele de istoria respectiva.  L-as mai sfatui sa separe colectia aceasta de toate celelalte, sa ii faca altfel spus un loc dedicat.  Va trece rapid la grupa mare si sigur isi va gasi Freak-corespondentul, ceea ce, cred eu, il si intereseaza.
In fotografia alaturata, Yo - ma adresez tie acum, ai spre exemplificare, o colectie de insigne (82 la numar) adjudecata la licitatia Artmark din 2012 pentru pretul de 1300 eur (pret de pornire 500 eur).   Insignele sunt ale aviatiei militare din timpul R.P.R si R.S.R. si acopera un interval aproximativ de 30 de ani.  Despre asta e vorba...  Aviz, desigur si altor adunatori de insigne.

Cum laude este un vechi amic, a carui colectie o incadrez la Freak pentru ca, subiectiv privind, e usor morbida.  De o valoare exceptionala insa,  ii voi dedica un interviu intreg.  Amicul colectionar A.C. este pasionat de artefacte de razboi.  Toate obiectele sale, in numar de ... (asteptati urmarea) documenteaza atent etape ale liniei frontului.  Cu adevarat spectaculos.  Nu veti gasi aceasta colectie on-line insa voi incerca sa va povestesc pe larg despre exponate, colectionar, piata si pretul unei astfel de pasiuni.

In fine, pe de-antregul Freak si in cu totul alt registru, mi se pare pasiunea unei rude pentru colectionarea de bufnite.  Valoare nu are o astfel de nebunie, este de-a dreptul ciudata, insa pasiunea doamnei de cate ori mai da de un huhurez, imi starneste lungi reflectii.
Ca sa intelegeti: exista bufnite - obiecte de decor, bufnite - obiecte de uz caznic, bufnite - timbre sau carti postale, bufnite - alte tiparituri, bufnite - consumabile pentru birou, bufnite - tapiterie, perdele, cuverturi si asternuturi, draga mea doamna in fine, ea insasi o Bufnita adorabila.  Nu pot sa nu o incadrez la Freakollection I - Interesantii.  Ii datorez intelepciunea (bufnitei).

Pe curand,

C.

Intr-una dintre primele discutii pe care le-am facut aici pe blog (in 10 ianuarie a.c.) am dat o definitie proprie obiectului colectionabil (si scuzati repetitiile de cuvinte care urmeaza): obiectul care, facand parte dintr-o serie de obiecte asemanatoare sau cu un numitor comun, compune impreuna cu acestea o serie cu valoare prin sine insasi si augmentabila pe masura trecerii timpului.  Scuzati, exprimare de colectionar, ziceam eu atunci.
Astazi completez definitia cu ceea ce spune DEX-ul: "colectie - serie de obiecte de acelasi fel sau de aceeasi categorie, care adunate si dispuse sistematic, reprezinta o valoare artistica, stiintifica, documentara etc".

Cititi aste doua definiri, analizati-le.

Apoi ganditi-va ca anul ne apare astazi flancat in varii momente marketante care sa ne aminteasca: aveti o nevasta sau un sot, aveti 3 copii, ei sunt elevi, soacrele trebuie sunate, doctorul nu primeste flori, mai bine va duceti la mama cu un cadou, etc. Targuri, targulete, targusoare, bulevarde ticsite si manelizate total cu tarabe de fleacuri mai nou, colectionabile si astea!

In Bucuresti, februarie si Valentina (lor) colectioneaza, dupa caz: de la Dalles, kitch-uri sau creme, de la Inter "poze pentru eternitate" (astea nu erau cele ovale, din ceramica, fie-le tarana usoara..?!) de la Han calorii, de la Geologie margele sau de la palatul copiilor specialitati internationale (sac!).

Cand vine vorba despre obiectele colectionabile, sa repunem insa lucrurile in matca, zic.

Nu ma deranjeaza in sine existenta unor manifestari ca cele de mai sus, ele nu au o calificare artistica per se si nu fac decat sa puna poate un soi de culoare pe cenusiul asfaltului.  Ceea ce insa streseaza este ideea indusa cumparatorului ca face o "investitie".

Daca i-am luat un kitch anul trecut Valentinei, anul asta ii iau unul si mai mare, in felul asta pun temelia colectiei ei (de plusuri, eventual).  Nici vorba de asa ceva, nici o legatura cu obiectul colectionabil.  Sunt doar mici semne ale cumparaturilor compulsive, sindrom de care este bine sa fiti avizati, cu tot cu Valentina dumneavoastra.

Si asta pentru ca in primul rand a colectiona ar trebui sa fie o optiune personala, nu cumpar pentru vecinul de palier ca sa inceapa el sa colectioneze, oricat de tare cred eu ca i s-ar potrivi.  Nu cumpar nici pentru ca am vazut eu ceva in casa lui si cred ca i-ar completa in mod fericit "colectia".  Cumpara-i dom'le o carte, daca va vizitati atat de frecvent si il faci probabil mult mai fericit.

O singura paranteza vreau sa am aici: exista totusi persoane, dintre cele apropiate noua in cele mai multe cazuri, care fac fara sa isi dea seama cate o pasiune pentru un anumit gen de obiecte.  Si atunci este firesc sa le facem cadou, sub indiferent ce pretext, obiecte asemanatoare.  O sa va dau insa acest exemplu intr-o rubrica speciala pe care m-am gandit sa o intitulez "FreaKollection" - aflandu-se ei, acesti oameni, la limita colectionabilitatii.

In al doilea rand, ca sa revenim, daca e gratis e si mai grav.  Nu fac un pustiu de bine nimanui debarasandu-ma de propria "colectie" de  lucruri inutile, ca tot se apropie primavara si de pe surse stim ca e ziua amorasilor.

In fine, nu uitati ceea ce am spus dintru inceput despre colectiile de la coltul strazii (a se citi ghereta de ziare).  Nu au potential de valoare, oricat de atent le-am "colectiona".

In rest, sanatate si sa ne vedem de Martisor, macar avem material autentic, cu sprijinul MTR.

Pe curand,

C.