Am amânat ultimul episod al scaunelor dintr-o timiditate care se manifestă pentru prima dată în acest an de blogging. Am scris fără nici o teamă, asumându-mi propriile păreri, întrucât sunt atât de personale încât nu mi s-a părut nici o clipă deplasat să spun ceea ce gândesc. Regula a fost simplă şi cui nu i-a plăcut, a fost invitatul meu să nu mă urmărească. Acest ultim episod însă ţinteşte un pic prea sus şi mi-am luat răgazul să cercetez mai îndeaproape opera celor doi pictori despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Precizare: cele două imagini care însoţesc postarea de astăzi sunt reproduse, prima cu acordul expres al proprietarului lucrării, aflată în colecţie particulară şi cu acordul expres al pictorului - cea de-a doua.
Nu voi comenta foarte mult despre pictorul Spiru Chintilă, prezent mereu în casele de licitaţii autohtone. I-am găsit scaunul pe cel mai banal perete pe care vi-l puteţi închipui şi întrebând despre istoria achiziţiei mi s-a spus, în cel mai incult mod "l-am cumpărat pentru că e vesel". Declaraţie pe care nici măcar nu am putut să o contrazic.
Trecut şi prin şcoala lui Ressu, Spiru Chintilă a preluat pesemne o anumită ordine a compoziţiei. Iar disciplina cromatică din seria naturilor statice pe care le-am văzut prin intermediul Artdinex şi în alte colecţii este într-adevăr dătătoare de bună dispoziţie.
Pentru că interioarele însă nu sunt lucrări prea curente, nici la Spiru Chintilă, nici la alţi pictori, bucuria descoperirii acestei frumoase picturi a fost cu atât mai mare. Spre deosebire de celelalte naturi statice, cu care coincide prin obiectele din compoziţie: fructele, ceainicul, masa acoperită, tabloul a cărui imagine o reproduc într-un detaliu alăturat, are şi un scaun, acela care face oricând legătura între casa pictorului şi casa mea. A stat un musafir stingher acolo, s-a cocoţat o mâţă, s-a aşezat un copil ori însuşi pictorul. E scaunul lui, e parte din lumea sa, este ceea ce intim niciodată nu voi putea trăi, căci nu voi fi avut şansa de a-l cunoaşte pe el, creatorul Interiorului cu scaun arcuit. Un tablou de excepţie, legătură nevăzută între studiu (natură statică) şi interior. Lucrare a cărei veselie cromatică a fost iată, percepută şi de un spirit needucat artistic dar a cărui valoare inclusiv timpul o va argumenta mai bine decât o pot face eu acum.
In fine, timiditatea ultimului articol al anului, îndelung gândit prin prisma apropierii de oameni de un anumit calibru, vi se dezvăluie şi dumneavoastră, căci ajung la Zamfir Dumitrescu. Un pictor despre care am avut reţineri în a scrie. Si nu am facut-o până azi, întrebând mai întâi două lucruri esenţiale. Primul răspuns l-am primit de la însuşi artistul; acesta mi-a permis să scriu şi să distribui pe acest blog imaginea uneia dintre picturile sale, "Scaun". A doua întrebare a primit răspuns după o discuţie cu doamna F.T, colecţionar. Dânsa mi-a confirmat că pictorul cu talent recunoscut este un om plăcut, cald, un minunat prieten şi ca are acea înţelegere pentru iubitorul de artă, chiar dacă nu îl cunoaşte personal.
Vorba aceea, dacă m-am lămurit, să scriu! Ei bine, nu! Am realizat, căutând, citind, că defapt nici nu pot să scriu eu despre aşa un om... este în primul rând pictorul cel care, prin puterea personalităţii sale complexe s-a descris cel mai bine. Si am să vă dau atunci doar câteva repere.
Ca să îl înţelegeţi pe Zamfir Dumitrescu, nu uitaţi cariera sa de profesor, dar mai ales aflaţi că pictorul scrie scurte note, cu un talent descriptiv minunat, povestind din viaţa şi din istoria sa, ori schiţând în cuvinte bunele sale amintiri cu profesorul geniu Baba şi primul său îndrumător la Arte, Kraus.
Nu voi comenta foarte mult despre pictorul Spiru Chintilă, prezent mereu în casele de licitaţii autohtone. I-am găsit scaunul pe cel mai banal perete pe care vi-l puteţi închipui şi întrebând despre istoria achiziţiei mi s-a spus, în cel mai incult mod "l-am cumpărat pentru că e vesel". Declaraţie pe care nici măcar nu am putut să o contrazic.
Trecut şi prin şcoala lui Ressu, Spiru Chintilă a preluat pesemne o anumită ordine a compoziţiei. Iar disciplina cromatică din seria naturilor statice pe care le-am văzut prin intermediul Artdinex şi în alte colecţii este într-adevăr dătătoare de bună dispoziţie.
Pentru că interioarele însă nu sunt lucrări prea curente, nici la Spiru Chintilă, nici la alţi pictori, bucuria descoperirii acestei frumoase picturi a fost cu atât mai mare. Spre deosebire de celelalte naturi statice, cu care coincide prin obiectele din compoziţie: fructele, ceainicul, masa acoperită, tabloul a cărui imagine o reproduc într-un detaliu alăturat, are şi un scaun, acela care face oricând legătura între casa pictorului şi casa mea. A stat un musafir stingher acolo, s-a cocoţat o mâţă, s-a aşezat un copil ori însuşi pictorul. E scaunul lui, e parte din lumea sa, este ceea ce intim niciodată nu voi putea trăi, căci nu voi fi avut şansa de a-l cunoaşte pe el, creatorul Interiorului cu scaun arcuit. Un tablou de excepţie, legătură nevăzută între studiu (natură statică) şi interior. Lucrare a cărei veselie cromatică a fost iată, percepută şi de un spirit needucat artistic dar a cărui valoare inclusiv timpul o va argumenta mai bine decât o pot face eu acum.
In fine, timiditatea ultimului articol al anului, îndelung gândit prin prisma apropierii de oameni de un anumit calibru, vi se dezvăluie şi dumneavoastră, căci ajung la Zamfir Dumitrescu. Un pictor despre care am avut reţineri în a scrie. Si nu am facut-o până azi, întrebând mai întâi două lucruri esenţiale. Primul răspuns l-am primit de la însuşi artistul; acesta mi-a permis să scriu şi să distribui pe acest blog imaginea uneia dintre picturile sale, "Scaun". A doua întrebare a primit răspuns după o discuţie cu doamna F.T, colecţionar. Dânsa mi-a confirmat că pictorul cu talent recunoscut este un om plăcut, cald, un minunat prieten şi ca are acea înţelegere pentru iubitorul de artă, chiar dacă nu îl cunoaşte personal.
Vorba aceea, dacă m-am lămurit, să scriu! Ei bine, nu! Am realizat, căutând, citind, că defapt nici nu pot să scriu eu despre aşa un om... este în primul rând pictorul cel care, prin puterea personalităţii sale complexe s-a descris cel mai bine. Si am să vă dau atunci doar câteva repere.
Ca să îl înţelegeţi pe Zamfir Dumitrescu, nu uitaţi cariera sa de profesor, dar mai ales aflaţi că pictorul scrie scurte note, cu un talent descriptiv minunat, povestind din viaţa şi din istoria sa, ori schiţând în cuvinte bunele sale amintiri cu profesorul geniu Baba şi primul său îndrumător la Arte, Kraus.
Citindu-l la rându-mi pe Zamfir Dumitrescu, ce ar rămâne să mai spun eu despre Scaunul său şi în general despre scaunele ori fotoliile care apar în pictura sa? Că definesc o lume, că împart planul concret şi-l diferenţiază de cel abstract, că sunt motiv de reverie? Veţi înţelege fiecare dintre dumneavoastră ce doriţi, privindu-le. Mie îmi plac pe scaunul pictat ibricul şi un post it, mie îmi place albastrul, mie îmi place chiar Scaunul lui Zamfir Dumitrescu, printe miile de lucrări ale excepţionalului său portofoliu.
In rest, vorba pictorului: "... fiecare privitor interpretează cum vrea, vede ce vrea, cred că asta este şi frumuseţea contemplării …".
Pe curând,
C.
In rest, vorba pictorului: "... fiecare privitor interpretează cum vrea, vede ce vrea, cred că asta este şi frumuseţea contemplării …".
Pe curând,
C.
RSS Feed