Este cumva anticipata discutia de azi prin referirea pe care am facut-o in articolul precedent la vanzarile din Art Point-uri.
Toate zonele turistice ale oraselor vand suveniruri, iar artistii s-au adaptat uneori mercantilismului acestui curent de expunere cvasi-stradala. Povesteam candva despre vacanta pe malul Adriaticii si imi amintesc tot de acolo, lunga strada peitruita, in pantă, unde se comercializau toate obiectele hand-made posibile. Erau si mici ateliere, in care te aplecai la intrare sa nu te lovesti cu capul de pragul de sus.
Cu alte cuvinte pictorul, la fapt de seara, isi disocia personalitatea si târa dupa el muza din linistea creatoare a mansardei luminoase, se imbraca boem si trecea la marketare. Cu mare usurinta vedeai nascandu-se rapid mici lucrari in creion, acuarela, ulei ori acryl. Altii, hand-altfel-pricepuţi, insirau margele. Cei mai multi incercau sa ignore furnicarul continuu si sa ramana sobrii si patrunsi. Mi s-a intamplat sa intalnesc totusi si o pictorita nervoasa... Si ea si muza aveau mari probleme de adaptare la fluxul continuu de oameni prea curiosi. Dar alta e povestea azi!
Alternativa acestei naturaleti auto-impuse de catre insasi creatori in scopuri mercantile au fost si raman printurile. Artistul, non-contactabil in agora, vinde dreptul de imagine iar calculatorul imprima. Principial nu sunt de acord cu ce este tiparit, desi eu insami am cumparat...
In anii '90 eram studenta si vedeam Parisul. Intram cu bilete reduse peste tot pe unde se putea si mancam pe apucate. Am inghitit orasul ca o hămesită. Am adus cu mine inapoi, cinci minunatii de printuri. Mama cand le-a vazut, mai ca nu le-a pus pe foc.. Eram oarecum buna la argumentare si i-am amintit ca si in casa noastra exista printuri pe pereti, frumos inramate si sterse de praf in mod constant. Asa ca ce atata suparare?! Mi-a replicat ca da, sunt printuri, dar sunt aduse de tatal ei, bunicul meu, din perioada studiilor sale in Germania si ca au o anumita valoare pentru ea... sa nu mai comentez atata!
Totusi mama, in ciuda unui argument nevalid, a avut dreptate intr-un final. Nu am gasit placerea sa inramez acele imagini aduse de mine, tipic pariziene, nici atunci imediat si niciodata dupa. Sunt facute sul si ar sta frumos doar pe o scara de bloc. Imi recunosc eroarea.
Lectia pe care am invatat-o este ca arta nu inseamna carton imprimat la tipografie si in orice caz nu in serie, oricat de buna ar fi lucrarea dupa standardele programelor computerizate care fac corectura de culoare, context si alte aberatii.. Si se pare ca am invatat-o bine si am si transmis-o, caci un tanar urmas, vizitand tot Parsiul, si-a cumparat din banii de buzunar... tricou si sapca PSG insa si o lucrare mica, facuta la botul calului, in piata pictorilor... Cum va alege el, urmasul, arta mai tarziu... e o alta discutie. Va deveni, evident, mult mai selectiv. Momentan, la o varsta tolerabila, s-a prins cumva ca nu e cazul sa cumpere un print cand poate lua direct un mic tablou schitat in cateva minute in pastă groasă de culoare...
Pe curand,
C.
Toate zonele turistice ale oraselor vand suveniruri, iar artistii s-au adaptat uneori mercantilismului acestui curent de expunere cvasi-stradala. Povesteam candva despre vacanta pe malul Adriaticii si imi amintesc tot de acolo, lunga strada peitruita, in pantă, unde se comercializau toate obiectele hand-made posibile. Erau si mici ateliere, in care te aplecai la intrare sa nu te lovesti cu capul de pragul de sus.
Cu alte cuvinte pictorul, la fapt de seara, isi disocia personalitatea si târa dupa el muza din linistea creatoare a mansardei luminoase, se imbraca boem si trecea la marketare. Cu mare usurinta vedeai nascandu-se rapid mici lucrari in creion, acuarela, ulei ori acryl. Altii, hand-altfel-pricepuţi, insirau margele. Cei mai multi incercau sa ignore furnicarul continuu si sa ramana sobrii si patrunsi. Mi s-a intamplat sa intalnesc totusi si o pictorita nervoasa... Si ea si muza aveau mari probleme de adaptare la fluxul continuu de oameni prea curiosi. Dar alta e povestea azi!
Alternativa acestei naturaleti auto-impuse de catre insasi creatori in scopuri mercantile au fost si raman printurile. Artistul, non-contactabil in agora, vinde dreptul de imagine iar calculatorul imprima. Principial nu sunt de acord cu ce este tiparit, desi eu insami am cumparat...
In anii '90 eram studenta si vedeam Parisul. Intram cu bilete reduse peste tot pe unde se putea si mancam pe apucate. Am inghitit orasul ca o hămesită. Am adus cu mine inapoi, cinci minunatii de printuri. Mama cand le-a vazut, mai ca nu le-a pus pe foc.. Eram oarecum buna la argumentare si i-am amintit ca si in casa noastra exista printuri pe pereti, frumos inramate si sterse de praf in mod constant. Asa ca ce atata suparare?! Mi-a replicat ca da, sunt printuri, dar sunt aduse de tatal ei, bunicul meu, din perioada studiilor sale in Germania si ca au o anumita valoare pentru ea... sa nu mai comentez atata!
Totusi mama, in ciuda unui argument nevalid, a avut dreptate intr-un final. Nu am gasit placerea sa inramez acele imagini aduse de mine, tipic pariziene, nici atunci imediat si niciodata dupa. Sunt facute sul si ar sta frumos doar pe o scara de bloc. Imi recunosc eroarea.
Lectia pe care am invatat-o este ca arta nu inseamna carton imprimat la tipografie si in orice caz nu in serie, oricat de buna ar fi lucrarea dupa standardele programelor computerizate care fac corectura de culoare, context si alte aberatii.. Si se pare ca am invatat-o bine si am si transmis-o, caci un tanar urmas, vizitand tot Parsiul, si-a cumparat din banii de buzunar... tricou si sapca PSG insa si o lucrare mica, facuta la botul calului, in piata pictorilor... Cum va alege el, urmasul, arta mai tarziu... e o alta discutie. Va deveni, evident, mult mai selectiv. Momentan, la o varsta tolerabila, s-a prins cumva ca nu e cazul sa cumpere un print cand poate lua direct un mic tablou schitat in cateva minute in pastă groasă de culoare...
Pe curand,
C.
RSS Feed