Da, falsul în artă există şi îmi pare rău că am învăţat la şcoală despre urma picăturii de sânge, traseabilitatea ei (şi cum îşi poate da seama criminalistul la ce înălţime a fost rana) în loc să fi învăţat, cu acelaşi minunat profesor Emilian Stancu, despre traseabilitatea unei opere de artă. Căci poţi începe a depista un fals, după povestea provenienţei lui (pe de altă parte e bine că la şcoală n-am învăţat asta, m-aş fi făcut în mod clar penalist... iar nu... în fine, ceea ce sunt eu!).
Traseabilitatea operei de artă este din punctul meu de vedere cheia de boltă a depistării falsurilor şi unica metodă aflată direct la îndemâna cumpărătorului educat.
Probleme care pot apărea aici sunt însă legate de comercianţi care au deja o poziţie stabilă pe o anumită piaţă, au altfel spus credibilitate, au în portofoliul de experţi nume de asemenea sonore sau în orice caz cu cărţi de vizită solide, motiv pentru care, un anumit tip de cumpărător, acela foarte stăpân pe fondurile băneşti de care dispune, nu îl poate bănui de înşelăciune, pe el vânzătorul.
Mi s-a întâmplat să fiu în faţa unei lucrări frumoase şi să o declar proprietarului, cu fruntea sus, ca fiind un fals.
Aici intervine mândria aceluia care a cumpărat pe bani mulţi şi care nu mă va crede pe mine, un novice care se bazează în principal pe instinct şi pe o analiză plastică empirică, în care raţionamentele legate de "ce ar fi făcut pictorul" sau "ce nu ar fi făcut pictorul" cu concluzia, este un fals (cu alte cuvinte un "raţionament" bazat pe prezumţii iar nu pe fapte, ceea ce nu complineşte una dintre condiţiile validării discursului) sunt privite cu amuzament condescendent cel mult, că neîncredere e mult spus...
Totuşi: când vine vorba despre traseabilitate, este obligatoriu ca "povestea" din spatele operei de artă să se verifice, indiferent de cât lustru are vânzătorul şi ce cotă de piaţă deţine. Cu alte cuvinte, mie nu mi-ar ajunge "ştampile", "parafe" de expert ci aş dori să văd cu ochii mei lucrarea enumerată şi provenind din colecţia lui X sau Y. Căci nu există mare colecţionar care să nu aibă fişe proprii ale fiecărei lucrări pe care o deţine, cu descrieri ale operei, dimensiunilor, mediului, stării de conservare la data achiziţiei, evident data şi circumstanţele concrete ale achiziţiei, preţul achiziţiei, în fine, alte detalii legate de notorietatea operei în sine - dacă şi când a fost expusă, dacă şi în ce catalog figurează, opinii de expert-parte, etc.
Acum veţi spune dumneavoastră: păi tocmai asta fac experţii, ei înşişi sunt cei care verifică aceste lucruri, înafară de analiza plastică propriu-zisă, de ce să mai fac şi eu asemenea cercetări? Ei bine vă răspund, nu trebuie să faceţi asemenea investigaţii dar puteţi pune întrebări asupra celor ce le-am enumerat mai sus. Si dacă din acest due-dill, cum îl numesc avocaţii, scorul este pozitiv (adică vi se dau suficiente amănunte veridice şi ideal ar fi, probate de înscrisuri) achizionaţi. Incă un lucru simplu puteţi face, acela de a cere opinia unui om în care dumneavoastră înşivă aveţi încredere, un alt expert adică.
Bun, asta este o discuţie.
Cu totul altfel va fi privită însă traseabilitatea când (1) lucrarea nu are un preţ mare şi când (2) însăşi colecţia din care provine nu este defapt o colecţie ci o întâmplare.
Vom avea răgazul să povestim şi despre asta.
Totuşi, ca un post scriptum necesar la tema de astăzi: aflându-mă în faţa acelei mari lucrări pe care o cred şi astăzi falsă, am întrebat achizitorul din ce colecţie provine, când şi prin ce mâini a mai trecut. Habar nu avea...
Cât despre conivenţa "marilor" colecţionari cu "mari" operatori în piaţa de artă (şi mă refer aici la înţelegeri între aceşti jucători pentru a "achiziţiona" astfel de lucrări şi a le readuce la un moment dat înapoi pe piaţă, tocmai pentru a le da traseabilitatea - căci dacă ultimul proprietar a fost "marele" X, persoană notorie în lumea colecţionarilor, e clar că ce are el e un original, iar nu un fals...) sunt un personaj prea mic ca să deschid mai mult de atât gura. Observ, constat, notez... aşa, doar pentru mine.
Juridic vorbind însă vă dau un singur reper, citat din cartea doamnei Gabriela Matei, "Investigarea criminalistică a infracţiunilor privind operele de artă...", Editura Universul Juridic, anul 2008, fila 12: "...fondurile provenite din operaţiunile ilicite cu artefacte aparţinând patrimoniului cultural, ocupă locul al treilea (s.n.) după fondurile provenite din traficul de droguri şi cel de armament...".
Pe curând,
C.