Voi teoretiza aşadar pur şi simplu, în stilul meu caracteristic, un pic îmbârligat (meteahnă avocăţească) despre cum văd eu problema falsului în artă. Ar fi dificil să fac o ilustrare a celor ce voi spune, pentru că risc să primesc un vot de blam pentru că exemplific o pură terorie personală cu imagini concrete (cu exemple).
Nu evit să fac asta, să nu fim înţeleşi greşit. Am chiar câteva datorii de onoare, de care nu voi ezita să mă achit (una se referă la un personaj care imită un pictor naiv şi vinde cu neruşinare nişte caraghioslâcuri în târgurile de artă populară - acest farseur trebuie mediatizat, ca să îi piară cheful de a copia fără ruşine viaţa unui om - iar cealaltă se referă la un alt gen de personaj, care pur şi simplu şi-a însuşit o lucrare nesemnată a unui pictor consacrat, a semnat-o cu propria semnătură şi a expus-o; ambele atitudini sunt demne de dispreţ, iar voi cititorii trebuie să fiţi informaţi despre asemenea practici - dar despre toate astea, altă dată).
Revenind la teorie, azi nu pun poze, să fim înţeleşi ci doar scriu. Pentru că opiniile mi le asum, aşa cum vor fi formulate mai jos, la punct şi virgulă.
Ca şi în cazul imitaţiei nefericite pe care am ilustrat-o în primul episod (nah! cad în propria-mi capcană şi tot la o poză fac trimitere) omul îşi încearcă norocul. In România contemporană le este dificil se pare, artiştilor să supravieţuiască. De aici apar conduite cvasi-penale în ceea ce priveşte falsificarea unor lucrări.
"Fals" este adjectiv şi conform dicţionarului explicativ al limbii române înseamnă ceva "...mincinos, neadevărat... care are numai aparenţa adevărului, autenticităţii, imitat, artificial...".
Codul penal român (cel nou) a rămas consecvent ideii de a pedepsi acest neadevăr, circumstanţiind însă infracţiunea de anume obiecte să le zicem mai pe înţelesul tuturor, care, a considerat legiuitorul, ar fi importante ca valori.
Aşa încât avem în continuare incriminate (adică sunt infracţiuni) fapte de a falsifica timbre, efecte poştale, monede, titluri de credit, alte valori asemănătoare, ştampile, sigilii oficiale, etc.
Ajungem pe la art. 320 la falsul în înscrisuri oficiale, nu mai fac alte comentarii, căci este clar din denumirea marginală la ce anume se referă. Si hop, 321 cu o frumoasă denumire, falsul intelectual. Mă opresc aici , într-o foarte scurtă analiză, atât cât pricep eu penalul. Nu se referă la oricine ci doar la funcţionarul public şi nu oricând ci doar în exercitarea atribuţiilor de servici şi nu asupra a orice ci doar asupra înscrisurilor oficiale.
Dacă trecem şi de asta, unde ajungem? La 322, care nu mă ajută nici acela prea tare, nu insist şi acolo ipoteza este diferită.
Urmează uzul de fals, adică o infracţiune distinctă (că poate nu am folosit moneda falsă, dar dacă am şi distribuit-o, să zic, mai pune procurorul o bilă pentru mine în pahar) falsificarea înregistrărilor tehnice, din nou falsul în înscrisuri - falsul informatic de data aceasta, falsul în declaraţii (cum că n-aşi fi căsatorit, deşi eu sunt) falsul privind indentitatea (asta e drăguţ dar la mine nu se pune, căci v-am spus cine este Colecţionarul şi apoi nu-i consecinţă penală că îmi dau cu presupusul pe propriul meu blog) în fine falsul comis în legătură cu autoritatea unui stat străin.
Am ajuns uşor, uşor la 328 Cod penal şi nici urmă de artă. Aşa să fie oare? Vom vedea.
Pe curând,
C.