Asupra temelor pe care un artist plastic şi le alege nu pot face comentarii cu largheţe, întrucât nu voi fi nicicând în pielea unui astfel de om, ca să înţeleg pe deplin de ce acesta lucrează un lucru sau altul. Ceea ce toţi constatăm însă, este că în mediul tradiţional de expresie pictorul - despre el vorbesc astăzi - ne indică prin repetativitate marile teme pe care le abordează de-a lungul vieţii sale creatoare: portretul, peisajul (cu varietăţi multiple: muntele, pădurea, citadinul, etc.) nudul, natura statică şi interiorul. Asta în linii foarte mari şi nepretenţioase din punct de vedere al exprimării.
Cine mă cunoaşte puţin ştie că sunt un mare admirator al interioarelor, atât de rare din nefericire, ori atât de puţin expresive. Tine pesemne topul preferinţelor mele de un grad de voayorism, adică trag cu ochiul pur şi simplu în ograda (în casa defapt) vecinului. Iar dacă vecinul mi-e şi pictor (foto alăturat, interior din atelierul artiştilor M.I. şi S.I.) deja îmi doresc ca imaginea să se transforme în culoarea şi să o pun apoi in ramă. După şi probabil într-o ordine firească, iubesc naturile statice. Sunt din punctul meu de vedere extrem de interesante, mai ales că pot defini graniţa între static - natură moartă static - şi interior. Cu mare plăcere am întâlnit ca unealtă de legătură între aceste două mari teme... scaunul. La fel se întâmplă şi cu nudurile, pe care deşi nu le am în topul preferinţelor, nu pot să nu le remarc dacă stau aşezate pe... scaun. Aşadar atât de des folosit ca fundal al imginii înseşi, încât este posibil să nu îl băgăm în seamă, pe el, banalul obiect de mobilier. Dacă el aparţine însă unei epoci, capătă deja valoare de simbol, oriunde ar fi plasat (în interior sau în peisaj). Dar despre asta voi face un comentariu în episodul (2) al poveştii cu scaune.
Până atunci, vă spun cum în noiembrie anul trecut am răsfoit, ca într-o şaradă pentru colecţionari, multe dintre lucrările din tinereţea artistică a pictoriţei Marga Mesterou. Acestor lucrări li s-a dedicat un site, care iniţial a cuprins şi o pagină cu scaune. Ideea pentru care iniţial aceste schiţe au fost grupate astfel, a plecat nu numai de le necesitatea reunirii lor sub un titlu comun, cât mai ales de la expresivitatea interioarelor pe care le reprezentau scaunele, simplu mijloc, simbol ori pretext pentru a poziţiona personajele într-un ambient cald. Colecţia de schiţe în care sunt incluse scaune are o istorie frumoasă, pentru că a devenit prilej de reflecţie asupra fiecărui detaliu din viaţa intimă a pictoriţei, personalitate extraordinară pe care, la acel moment, pentru a completa şarada, nu o cunoşteam. Pagina site-ului s-a intitulat "12 scaune ocupate, 2 libere şi umbra unui scaun dispărut". Ulterior, ca să lămuresc acest aspect, pagina a fost reconfigurată, la dorinţa dar mai ales cu ajutorul pictoriţei însăşi. Dintre toate schiţele, iubesc enorm "Umbra unui scaun dispărut" (a doua imagine din seria de mai jos). Nu este o lucrare propriu-zisă ci doar cărbunele s-a "imprimat" de la un desen care nu se regăseşte în colecţie, pe verso-ul altui desen... - motiv pentru care schiţa şi-a primit numele bine meritat de umbră a unui scaun care nu mai există.
Cine mă cunoaşte puţin ştie că sunt un mare admirator al interioarelor, atât de rare din nefericire, ori atât de puţin expresive. Tine pesemne topul preferinţelor mele de un grad de voayorism, adică trag cu ochiul pur şi simplu în ograda (în casa defapt) vecinului. Iar dacă vecinul mi-e şi pictor (foto alăturat, interior din atelierul artiştilor M.I. şi S.I.) deja îmi doresc ca imaginea să se transforme în culoarea şi să o pun apoi in ramă. După şi probabil într-o ordine firească, iubesc naturile statice. Sunt din punctul meu de vedere extrem de interesante, mai ales că pot defini graniţa între static - natură moartă static - şi interior. Cu mare plăcere am întâlnit ca unealtă de legătură între aceste două mari teme... scaunul. La fel se întâmplă şi cu nudurile, pe care deşi nu le am în topul preferinţelor, nu pot să nu le remarc dacă stau aşezate pe... scaun. Aşadar atât de des folosit ca fundal al imginii înseşi, încât este posibil să nu îl băgăm în seamă, pe el, banalul obiect de mobilier. Dacă el aparţine însă unei epoci, capătă deja valoare de simbol, oriunde ar fi plasat (în interior sau în peisaj). Dar despre asta voi face un comentariu în episodul (2) al poveştii cu scaune.
Până atunci, vă spun cum în noiembrie anul trecut am răsfoit, ca într-o şaradă pentru colecţionari, multe dintre lucrările din tinereţea artistică a pictoriţei Marga Mesterou. Acestor lucrări li s-a dedicat un site, care iniţial a cuprins şi o pagină cu scaune. Ideea pentru care iniţial aceste schiţe au fost grupate astfel, a plecat nu numai de le necesitatea reunirii lor sub un titlu comun, cât mai ales de la expresivitatea interioarelor pe care le reprezentau scaunele, simplu mijloc, simbol ori pretext pentru a poziţiona personajele într-un ambient cald. Colecţia de schiţe în care sunt incluse scaune are o istorie frumoasă, pentru că a devenit prilej de reflecţie asupra fiecărui detaliu din viaţa intimă a pictoriţei, personalitate extraordinară pe care, la acel moment, pentru a completa şarada, nu o cunoşteam. Pagina site-ului s-a intitulat "12 scaune ocupate, 2 libere şi umbra unui scaun dispărut". Ulterior, ca să lămuresc acest aspect, pagina a fost reconfigurată, la dorinţa dar mai ales cu ajutorul pictoriţei însăşi. Dintre toate schiţele, iubesc enorm "Umbra unui scaun dispărut" (a doua imagine din seria de mai jos). Nu este o lucrare propriu-zisă ci doar cărbunele s-a "imprimat" de la un desen care nu se regăseşte în colecţie, pe verso-ul altui desen... - motiv pentru care schiţa şi-a primit numele bine meritat de umbră a unui scaun care nu mai există.
Lucrările Margăi Meşterou explică tropismul meu pentru un anumit tip de imagine/obiect şi remarc întotdeauna, într-o complicitate neştiută cu pictorul acea reprezentare a scaunului, indiferent care este rolul său în opera finală. A fost şi cazul Salonului Naţional de Pictură din acest an, despre care voi scrie îndată după finisaj şi unde, de exemplu, scaunul roşu al Flaviei Lupu stă (cum îi şade bine unui scaun) la loc de cinste.
Despre toate acestea, dar mai ales despre alţi minunaţi contemporani şi scaunele lor, în episodul (2) al acestei poveşti.
Pe curând,
C.
Despre toate acestea, dar mai ales despre alţi minunaţi contemporani şi scaunele lor, în episodul (2) al acestei poveşti.
Pe curând,
C.
RSS Feed